Într-o zi geroasă, Arnold Fine găsi pe stradă , din întâmplare, un portofel. În el se aflau doar 3 dolari și o scrisoare uzată  care se vedea că fusese purtată acolo multă vreme. Scrisoarea era datată cu șaizeci de ani în urmă și înepea cu „Dragă Michael”. Frumos formulată, în cuvinte triste, punea capăt unei povești de dragoste pentru că părinții se opuneau. Ultimul rând suna astfel: „Michael, ce voi iubi întodeauna”, iar semnătura era „A ta, Hannah”.

Fine se hotărî să încerce să dea de urma proprietarului scrisorii. Folosind adresa lui Hannah, încă vizibilă, reuși în cele din urmă să găsească un număr de telefon. Dar când sună fu dezamăgit (deși nu surprins) să afle că Hannah și familia ei se mutaseră de multă vreme din casa aceea. Persoana de la celălalt capăt al firului cunoștea totuși numele azilului unde se dusese mama lui Hannah. Prin urmare, Fine sună la azil și află că aceasta nu mai trăia. Dar când le spuse ce încerca să facă, îi dădură adresa și numărul de telefon pe care îl aveau în arhivă pentru Hannah. El sună la numărul respectiv și află că Hannah locuia acum într-un azil. Ceru numele azilului și apoi găsi numărul de telefon. curând fu în stare să confirme căda, Hannah locuia într-adevăr acolo. Cât putu de repede, Fine decise să viziteze azilul și să încerce să vorbească cu ea.

La intrare fu întâmpinat de director, care îi spuse că Hannah era la etajul trei și se uita la televizor. Cineva îl conduse imediat acolo și după aceea plecă. Fine i se prezentă lui Hannah și îi relată cum găsise scrisoarea în portofel. I-o arătă și o întrebă dacă ea o scrisese.

„Da”, îi răspunse ea, „i-am trimis lui Michael scrisoarea pentru că aveam doar șaisprezece ani și mama nu voia să ne mai lase să ne vedem. Vedeți dumneavoastră, el era un băiat foarte chipeș, ca Sean Connery.” Fine îi putu vedea licărirea din ochi și bucuria de pe chip, care îi dovedeau dragostea pentru Michael. „Da, îl cheamă Michael Goldstein. Dacă îl găsiți spuneți-i că mă gândesc deseori la el și că nu m-am măritat niciodată. Nimeni nu s-a ridicat la nivelul lui”, declară ea, ștergându-și discret lacrimile din ochi. Fine îi mulțumi pentru timpul acordat și plecă.

La ieșirea din azil, portarul îl întrebă pe cine vizitase. El îi relată povestea și îi spuse: „Cel puțin am putut afla de la ea numele de familie. Îl cheamă Michael Goldstein.”

„Goldstein?” repetă portarul. ”Aici, la etajul opt, locuiește un anume Mike Goldstein.” Fine făcu stânga-mprejur și intră din nou în clădire, de data aceasta urcând la etajul opt, unde întrebă de Michael Goldstein. Când fu îndrumat către un domn în vârstă, îl întrebă: „V-ați pierdut cumva portofelul?”

„O, da, l-am pierdut zilele trecute, când făceam o plimbare”, îi răspunse Michael.

Fine îi întinse portofelul și îl întrebă dacă îi aparține. Michael fu încântat să îl revadă și, plin de recunoștință față de găsitor, începu să-i mulțumească pentru că i-l returnase, când Fine îl întrerupse:

„Trebuie să vă spun ceva”, recunoscu el. „Am citit scrisoarea dinăuntru.”

Luat prin surprindere, Michael se opri o clipă și apoi întrebă: „ Ați citit scrisoarea?”

„Da, domnule, și am vești pentru dumneavoastră”, continuă Fine. „Cred că știu unde este Hannah.”

Michael se albi la față. „Știți unde e? Ce face?”

„E bine și e la fel de frumoasă ca atunci când ați cunoscut-o.”

„Puteți să-mi spuneți unde se află? Mi-ar plăcea mult s-o sun. Știși, când am primit scrisoarea aceea, viața mea s-a terminat. Nu m-am căsătorit niciodată. N-am încetat niciodată s-o iubesc.”

„Veniți cu mine”, îi spuse Fine. Îl luă de braț și îl conduse la lift, apoi coborî la etajul trei. În momentul acela, directorul clădirii li se alătură. Intrară cu toții în camera lui Hannah.

„Hannah, șopti directorul, gesticulând în direcția lui Michael, îl cunoști pe omul acesta?”

Ea își potrivi ochelarii și îl privi, în timp ce-și răscolea amintirile. Apoi, cu o voce înăbușită, Michael vorbi: „Hannah, sunt eu, Michael.” Ea se ridică în picioare când el se îndreptă spre ea. Se îmbrățișară și rămaseră așa timp îndelungat. Apoi se așezară, ținându-se de mână, și printre lacrimi depănară ce se întâmplase în anii îndelungați care trecuseră. Simțindu-se ca niște intruși într-un moment sacru, Fine și directorul s-au strecurat încetișor afară pentru a-i lăsa singuri pe ce doi și să se bucure de regăsire.

Treo sătămâni mai târziu, Arnold Fine primi o invitație la nunta lui Hannah, în vârstă de 76 de ani, și a lui Michael, în vârstă de 78 de ani.

Fine își încheie povestea spunând: „Cât de bună este lucrarea Domnului!”

 

Autor: Arnold Fine
Ilustrație preluată din Marele Țesător, de Ravi Zacharias