Latest Entries »

Femeia: Preş sau PREŢ ?

Oare cum putem defini noi oamenii ce este femeia?

Un articol care poate îi pune pe unii să se întrebe de ce tema asta acum şi nu de Ziua femeii? Oare când e ziua femeii?  Femeia trebuie respectată doar într-o singură zi din an? Gary C. în cartea ,,Limbajele iubirii” punea o întrebare ,, Preş sau iubită?”  Când te-ai întrebat ultima oară cât valoarează femeia în ochii tăi cu adevărat?

Dacă eşti căsătorit probabil poţi spune că îţi cunoşti foarte bine soţia, sau dacă eşti în relaţie de prietenie ai putea spune că îţi cunoşti foarte bine prietena (deşi mă cam îndoiesc, prietenia e cunoaştere).  Oricine ai fi, din orice cult sau ,,pătură socială” faci parte, te rog ia-ţi timp şi gândeşte-te la cea de care eşti alături sau de care vrei să fii alături pentru restul vieţii. Uită-te la ea şi întreabă-te cât valorează ea pentru tine.
Unii trăiesc cu impresia ca femeia e fabrică de copii, maşină de spălat, robot de bucătarie, cofetărie, mop şi aşa mai departe.  Dar ce este de fapt femeia?

De ce a creat Dumnezeu femeia? Din ce a creat-o El? De ce eşti atât de dependent de ea? Răspunsul e relativ simplu, dar foarte complicat: Dumnezeu a creat femeia pentru ca să aibă bărbatul pe cine să facă fericită, a creat-o pentru a-l face fericit, a creat-o pentru a fi iubită. Şi culmea, dacă până acum te-ai gândit că ea e vasul slab făcut din resturi, ei bine te anunţ cititorule că ea nu e vasul slab făcut din resturi ci e vasul slab făcut din tine. Când zic că e slab mă refer că e sensibilă.  Oricât de bine te simţi tu în anturajul tău, cu prietenii tăi, familia ta, sau facebook-ul tău, astea or să te mulţumească temporar (sau parţial sau deloc), dar va veni o zi, dacă nu  a venit deja când simţi un gol în tine, gol de forma unei femei. Acel gol îl au majoritatea bărbaţilor  (Scriptura afirmă că sunt unii care nu au acest gol, Pavel îi numeşte fameni).

Vrei soţie preţuieşte-o la adevărata ei valoare (Efeseni 5:33).

Vrei soţie fii SOŢ !!!

Vrei prietenă, acelaşi lucru e valabil şi pentru tine. Vorbesc din proprie experienţă, se poate ca uneori să ai impresia că nu ai nevoie de prietena ta, că e mai bine fără, sau că te-ai săturat de soţia ta, serios? Hmm. Dacă voi doi sunteţi una prin taina căsătoriei, înseamnă ca te-ai săturat de tine, tipule dur. Dumnezeu te vrea fericit, a creat această minunăţie pentru tine. Femeia are un mod interesant de a funcţiona, eu îl numesc ,,oglindă”: Cu cât ai mai multă grijă de ea, cu atât are şi ea mai multă grijă de tine. În concluzie fericeşte-o şi te va ferici. Ajut-o să se simtă preţuită şi te va preţui. Iubeşte-o şi te va iubi. Completeaz-o şi te va completa.

Până când termini de trăit, preţuieşte femeia de lângă tine. Ea oglindeşte ceea ce eşti tu. Vrei o prietenă iubitoare, fii un prieten care iubeşte, vrei o prietenă fericită? Alimentează-i fericirea.

Cât valoarează pentru tine prietena sau soţia ta? E preş sau preţ? Eu tocmai am aflat cât valorează pentru mine prietena mea. Îmi pare nespus de rău că nu am ştiut să o preţuiesc pânâ acum la adevarata ei valoare. Dar de acum înainte vreau să îi dau valoare. O fată credincioasă Domnului si partenerului de viaţă e ca o prajitură făcută din făină de aur pur şi ornată cu pietre preţioase. Nu sunt cuvinte pentru a echivala valoarea ei.   (Proverbe 31:10,28-30)

Ziua femeii e în fiecare zi!

 

Articol scris de un bun prieten, Victor.

Putere prin constrângere

În acest domeniu îmi voi înfinge rădăcinile, fiind pe deplin convins că acele combinații ce dispun de cele 12 sunete în fiecare octavă și de toate variațiile ritmice posibile îmi permit bogății pe care întreaga activitate a geniului uman nu le va epuiza vreodată …

Nu am ce face cu o libertate teoretică. Vreau ceva finit, definit – o materie ce se lasă modelată de mine numai în măsura în care este pe măsura posibilităților mele …

În artă, ca în orice altceva, nu poți clădi decât pe o fundație rezistență: lucrurile care cedează constant presiunii fac imposibilă mișcarea …

Libertatea mea va fi cu atât mai mare și mai semnificativă cu cât îmi voi limita mai mult câmpul de acțiune și cu cât mă voi îngrădi mai mult cu obstacole. Tot ce diminuează constrângerea, diminuează puterea. Cu cât sunt mai multe constrângerile pe care cineva le impune, cu atât mai mult își eliberează sinele din lanțurile ce îi încătușează spiritul.

„Este evident, scrie Baudelaire, că retorica și prozodia nu sunt niște tirani inventați în mod arbitrar, ci o serie de reguli cerute de însăși organizarea ființei spirituale, și prozodia și retorica nu au împiedicat niciodată manifestarea deplină a originalității. Dimpotrivă, ca să zicem așa, ar fi infinit mai adevărat să spunem că ele au contribuit la înflorirea originalității.”

 

Poetics of music, Igor Stravinsky

Manifestarea lui Isus Hristos in plinatatea Sa.

…De observat ca singurul mod prin care Hristos poate fi exprimat adecvat este atunci cand fiecare membru al bisericii impartaseste liber acel aspect al Domnului cu care a fost inzestrat. Sa nu gresim ca Domnul Isus poate fi revelat printr-un singur membru. El este mult prea bogat si imaret ca asa ceva sa se poata intampla. (Efeseni 3:8)

Prin urmare, daca la o intrunire a bisericii mana nu functioneaza, Hristos nu va fi manifestat deplin. Iar daca ochiul nu functioneaza, Domnul va fi limitat in revelare de Sine. Pe de alta parte, cand fiecare membru al unei adunarii locale functioneaza la intrunirile acesteia, Hristos este vazut, factu vizibil. De ce?  Pentru ca El este adunat (sau asambat) in mijlocul adunarii.

Asadar, cel mai inalt obiectiv al adunarii bisericii, ca trup al lui Hristos pe pamant,  este sa-L faca vizibil pe Hristosul invizibil. Altfel spus , Ne adunam pentru a-L reasambla pe Domnul Isus Hristos pe pamant.

 

Citat preluat din ,,Reimaginarea Bisericii” de Frank Viola pagina 54.

Scrisoarea de revedere

Într-o zi geroasă, Arnold Fine găsi pe stradă , din întâmplare, un portofel. În el se aflau doar 3 dolari și o scrisoare uzată  care se vedea că fusese purtată acolo multă vreme. Scrisoarea era datată cu șaizeci de ani în urmă și înepea cu „Dragă Michael”. Frumos formulată, în cuvinte triste, punea capăt unei povești de dragoste pentru că părinții se opuneau. Ultimul rând suna astfel: „Michael, ce voi iubi întodeauna”, iar semnătura era „A ta, Hannah”.

Fine se hotărî să încerce să dea de urma proprietarului scrisorii. Folosind adresa lui Hannah, încă vizibilă, reuși în cele din urmă să găsească un număr de telefon. Dar când sună fu dezamăgit (deși nu surprins) să afle că Hannah și familia ei se mutaseră de multă vreme din casa aceea. Persoana de la celălalt capăt al firului cunoștea totuși numele azilului unde se dusese mama lui Hannah. Prin urmare, Fine sună la azil și află că aceasta nu mai trăia. Dar când le spuse ce încerca să facă, îi dădură adresa și numărul de telefon pe care îl aveau în arhivă pentru Hannah. El sună la numărul respectiv și află că Hannah locuia acum într-un azil. Ceru numele azilului și apoi găsi numărul de telefon. curând fu în stare să confirme căda, Hannah locuia într-adevăr acolo. Cât putu de repede, Fine decise să viziteze azilul și să încerce să vorbească cu ea.

La intrare fu întâmpinat de director, care îi spuse că Hannah era la etajul trei și se uita la televizor. Cineva îl conduse imediat acolo și după aceea plecă. Fine i se prezentă lui Hannah și îi relată cum găsise scrisoarea în portofel. I-o arătă și o întrebă dacă ea o scrisese.

„Da”, îi răspunse ea, „i-am trimis lui Michael scrisoarea pentru că aveam doar șaisprezece ani și mama nu voia să ne mai lase să ne vedem. Vedeți dumneavoastră, el era un băiat foarte chipeș, ca Sean Connery.” Fine îi putu vedea licărirea din ochi și bucuria de pe chip, care îi dovedeau dragostea pentru Michael. „Da, îl cheamă Michael Goldstein. Dacă îl găsiți spuneți-i că mă gândesc deseori la el și că nu m-am măritat niciodată. Nimeni nu s-a ridicat la nivelul lui”, declară ea, ștergându-și discret lacrimile din ochi. Fine îi mulțumi pentru timpul acordat și plecă.

La ieșirea din azil, portarul îl întrebă pe cine vizitase. El îi relată povestea și îi spuse: „Cel puțin am putut afla de la ea numele de familie. Îl cheamă Michael Goldstein.”

„Goldstein?” repetă portarul. ”Aici, la etajul opt, locuiește un anume Mike Goldstein.” Fine făcu stânga-mprejur și intră din nou în clădire, de data aceasta urcând la etajul opt, unde întrebă de Michael Goldstein. Când fu îndrumat către un domn în vârstă, îl întrebă: „V-ați pierdut cumva portofelul?”

„O, da, l-am pierdut zilele trecute, când făceam o plimbare”, îi răspunse Michael.

Fine îi întinse portofelul și îl întrebă dacă îi aparține. Michael fu încântat să îl revadă și, plin de recunoștință față de găsitor, începu să-i mulțumească pentru că i-l returnase, când Fine îl întrerupse:

„Trebuie să vă spun ceva”, recunoscu el. „Am citit scrisoarea dinăuntru.”

Luat prin surprindere, Michael se opri o clipă și apoi întrebă: „ Ați citit scrisoarea?”

„Da, domnule, și am vești pentru dumneavoastră”, continuă Fine. „Cred că știu unde este Hannah.”

Michael se albi la față. „Știți unde e? Ce face?”

„E bine și e la fel de frumoasă ca atunci când ați cunoscut-o.”

„Puteți să-mi spuneți unde se află? Mi-ar plăcea mult s-o sun. Știși, când am primit scrisoarea aceea, viața mea s-a terminat. Nu m-am căsătorit niciodată. N-am încetat niciodată s-o iubesc.”

„Veniți cu mine”, îi spuse Fine. Îl luă de braț și îl conduse la lift, apoi coborî la etajul trei. În momentul acela, directorul clădirii li se alătură. Intrară cu toții în camera lui Hannah.

„Hannah, șopti directorul, gesticulând în direcția lui Michael, îl cunoști pe omul acesta?”

Ea își potrivi ochelarii și îl privi, în timp ce-și răscolea amintirile. Apoi, cu o voce înăbușită, Michael vorbi: „Hannah, sunt eu, Michael.” Ea se ridică în picioare când el se îndreptă spre ea. Se îmbrățișară și rămaseră așa timp îndelungat. Apoi se așezară, ținându-se de mână, și printre lacrimi depănară ce se întâmplase în anii îndelungați care trecuseră. Simțindu-se ca niște intruși într-un moment sacru, Fine și directorul s-au strecurat încetișor afară pentru a-i lăsa singuri pe ce doi și să se bucure de regăsire.

Treo sătămâni mai târziu, Arnold Fine primi o invitație la nunta lui Hannah, în vârstă de 76 de ani, și a lui Michael, în vârstă de 78 de ani.

Fine își încheie povestea spunând: „Cât de bună este lucrarea Domnului!”

 

Autor: Arnold Fine
Ilustrație preluată din Marele Țesător, de Ravi Zacharias

Încă un an

Încă un an din viaţa noastră ni s-a dus
Încă un an la anii vieţii noastre-am pus
Încă un an de multă trudă şi suspin
Încă un an de bucurii, dar nu din plin.

Noi am pornit acum un an pe-acelaşi drum
Dar dintre toţi cu noi aici câţi sunt acum?
Mulţi dintre cei pe care noi mult i-am iubit
Ne-au părăsit, s-au strămutat în veşnicii.

Noi am rămas încă un an pe-acest pământ
Este un har dat pentru noi de la Cel Sfânt
Doamne, noi toţi venim la Fiul cu-n dor nespus
Fă-l tu bogat în binecuvântări de sus.

Iar peste-un an când înaintea Ta vom sta
Şi-Ţi vom cânta toţi ca şi-acum iubirea Ta
Mai mult cu unul, mai puţini sau câţi vom fi
Jos pe pământ sau colo sus în veşnicii.

Marley and … Marley

Idolii

Un om avea în casă doi idoli. Unul era mare și arăta destul de furios. Celălalt era mic și avea un chip vesel. În fiecare zi, dimineața și seara, omul își îndeplinea ritualurile de închinare – aducea ofrande de fructe înaintea idolilor și incanta imnuri, în timp ce fiul său îl urmărea cu mare curiozitate. În cele din urmă, fiul său îl întrebă: „De ce vorbești cu pietrele? Sunt niște obiecte neînsuflețite. Nu pot vorbi, nu se pot mișca și nu pot face nimic, și totuși tu îți petreci zilnic tot acest timp făcând ceea ce faci.”

Tatăl lui se enervă tare și îl mustră: „Să nu îndrăznești să vorbești astfel! Astea nu-s doar pietre! Sunt dumnezeii noștri! Noi ne închinăm lor și ei ne protejează.” Fiul își dădu seama că atinsese o coardă sensibilă și hotărî cu înțelepciune să nu continue discuția.

Dar într-o zi, când tatăl său era plecat, luă o bâtă și făcu praf idolul cel mic. Apoi puse bâta în mâinile idolului cel mare. La lăsarea serii, tatăl său intră în casă și, șocat de ceea ce îi fu dat să-i vadă ochii, începu să urle: „Cine a făcut asta? Ce s-a întâmplat aici?”

Fiul veni repede în cameră, prefăcându-se consternat, și spuse: „O fi fost cel mare! Uite, are o bâtă în mână!”

Această sugestie îl înfurie pe tatăl său, care strigă: „Bineînțeles că n-ar fi putut face asta!”

„De ce nu?” îl întrebă băiatul.

„Pentru că e din piatră, de-aia! Nu se poate mișca! N-are viață în el!”

Fiul încetă să se mai prefacă și zise: „Asta am încercat și eu să-ți spun, nu-i așa?”

 

Ești gata să mori pentru credința ta?

FiveForOne (541)

http://www.facebook.com/FiveForOne
http://www.youtube.com/user/mepiatraneamt

A conferi valoare …

Dale Galloway ne spune povestea unui băiat pe nume Teddy Stollard. Nu era genul de copil invitat la petreceri. Stătea cocârjat în banca sa și avea tot timpul o căutătură plictisită. Nu vorbea decât atunci când era întrebat ceva, și doar monosilabic. Nu se îmbrăca niciodată bine, hainele îi miroseau. Ce mai, era un băiat fără pic de șarm!

De câte ori punea note pe lucrările lui Teddy, învățătoarea avea o anumită plăcere perversă să-i bifeze răspunsurile greșite. Ce puțin fler, îi putea pune nota înainte să-i corecteze lucrarea! Pesemne că știa ea mai bine și mai multe, pentru că totul era trecut în rapoartele școlare.

Clasa I: Teddy este un copil bun și promițător, dar are o situație familială precară.

Clasa a II-a: Teddy este tăcut și retras. Mama lui este foarte bolnavă.

Clasa a III-a: Teddy a rămas în urmă cu învățatul. Mama lui a murit. Tatăl lui nu se implică deloc.

Clasa a IV-a: Teddy învață din ce în ce mai puțin. Tatăl său s-a mutat; Teddy stă la o mătușă de-a sa. Are mari probleme.

De Crăciun, toți copiii din clasă au adus daruri și mici atenții. Toate erau împachetate cu grijă, în afară de cel al lui Teddy, care era învelit în hârtie maronie, legat cu bandă adezivă, era pe pachet era scris: „Pentru doamna Thompson, de la Teddy.”

Învățătoarea desfăcea cadourile unul după altul, în așa fel ca toată clasa să vadă despre ce era vorba. Când l-a văzut pe al lui Teddy, a văzut o brățară cu ștrasuri din care cea mai mare parte lipseau, și o sticluță cu parfum din care mai rămăsese foarte puțin. Copiii au început să râdă, dar doamna Thompson nu a făcut-o. Și-a pus brățara la încheietură, spunând: „ Nu-i așa că e minunată, copii? Și parfumul acesta, nu miroase bine?”

La sfârșitul orei, Teddy s-a apropiat timid de profesoară: „ Îmi pare bine că v-a plăcut cadoul meu, doamnă Thompson! a șoptit. Mirosiți ca mama mea. Și brățara ei chiar arată frumos pe mâna dumneavoastră.”

După ce Teddy plecă, doamna Thompson își puse capul pe bancă și începu să plângă, rugându-se ca Dumnezeu s-o ierte și s-o ajute să vadă ceea ce El vede când se uită la acest bier orfan.

A doua zi, când copiii au venit iar la școală, doamna Thompson era cu totul transformată. A început să se ocupe mai mult de copiii care aveau nevoie de mai mult ajutor, în special de Teddy. Până la sfârșitul anului, Teddy îi ajunsese din urmă pe majoritatea elevilor, fiind chiar mai bun decât unii dintre ei. O lungă perioadă de timp, doamna Thompson nu mai avu vești despre elevul ei. Apoi, într-o zi, primi un bilet în care scria:

Dragă doamnă Thomson,

Am vrut să fiți prima care află. Voi termina liceul pe locul al doilea din clasa mea.

Cu dragoste,

Teddy Stollard

Patru ani mai târziu, veni alt bilet:

Dragă doamna Thompson,

Tocmai mi s-a spus că voi fi șef de promoție. Facultatea nu a fost ușoară, dar mi-a plăcut.

Cu dragoste,

Teddy Stollard

Și încă patru ani:

Dragă doamnă Thomson,

Am dorit să știți că de azi sunt Theodore J. Stollard, Doctor în medicină.

Ce spuneți despre asta?

Aș dori să veniți să stați pe locul unde ar fi trebuit să stea mama mea, pentru că dumneavoastră mi-ați ținut loc de familie.

Cu dragoste,

Teddy Stollard

Capacitatea de a conferi valoare este unul dintre cele mai rare și importante daruri din această lume.

 

Din Toți sunt normali până ajungi să-i cunoști de John Ortberg