“Dacă îmi fac planuri şi-mi stabilesc scopuri de una singură, dacă îmi urmăresc propria agendă şi propriile ambiţii – pe scurt, dacă trăiesc să-mi împlinesc visele pe care le am – cu siguranţă voi obţine mai puţin decât vrea Dumnezeu să-mi dea. Iată de ce Îi mulţumesc pentru că îmi năruie visele …”
Anne Graham Lotz
Oamenii mândri …
- sunt preocupaţi de căderile altora;
- se consideră corecţi, au un spirit critic, sunt vânători de greşeli, îşi privesc propriile greşeli cu telescopul, iar pe ale celorlalţi cu microscopul;
- îi privesc de sus pe ceilalţi;
- sunt independenţi, autosuficienti;
- le place să deţină controlul, să se facă după cum spun ei;
- trebuie să demonstreze că au dreptate;
- îşi pretind drepturile;
- sunt foarte exigenţi;
- îşi protejează foarte bine timpul, drepturile şi reputaţia;
- doresc să fie serviţi;
- se autopromovează;
- doresc să fie recunoscuţi şi apreciaţi;
- se simt răniţi când alţii sunt promovaţi, iar ei sunt trecuţi cu vederea;
- consideră că “lucrarea” este privilegiată pentru că eu sunt implicat;
- se gândesc la ce pot face ei pentru Dumnezeu;
- se încred în cât ştiu;
- se cunosc pe ei înşişi;
- ţin pe oameni la distanţă;
- se grăbesc să-i acuze pe ceilalţi;
- nu sunt abordabili;
- când sunt criticaţi, sunt defensivi;
- sunt preocupaţi să pară respectabili;
- îi interesează ce cred alţii despre ei;
- se străduiesc să îşi păstreze imaginea şi îşi păstrează reputaţia;
- le este greu să îşi împărtăşească nevoile lor spirituale altora;
- vor să fie siguri că nimeni nu le descoperă păcatul;
- le este foarte greu să spună: “Am greşit. Te rog să mă ierţi!”;
- dacă trebuie să-şi mărturisească păcatele, se limitează la generalităţi;
- dacă ajung la conflict, aşteaptă ca partea cealaltă să le ceară iertare;
- se comparta cu alţii şi consideră că merită să li se dea cinste;
- nu pot să vadă adevărata stare a inimii lor;
- nu consideră că au ceva pentru care trebuie să se pocăiască;
- nu cred că au nevoie de trezire (consideră că alţii au nevoie de aşa ceva).
Oamenii zdrobiţi …
- sunt copleşiţi de nevoile lor spirituale personale;
- sunt plini de compasiune, iertători, caută să evidenţieze calităţile celorlalţi;
- îi apreciază pe alţii mai mult decât pe ei înşişi;
- sunt dependenţi de alţii, recunosc nevoile altora;
cedează controlul;
- sunt gata să renunţe la dreptul de a avea dreptate;
- nu se folosesc de drepturile lor;
- sunt darnici;
- renunţă la ei înşişi;
- sunt motivaţi să slujească pe alţii;
- perseverează în dorinţa de a-i ajuta pe alţii să aibă succes;
- doresc să îi promoveze pe alţii;
- se simt nevrednici;
- sunt încântaţi să fie folosiţi;
- transferă altora laudele care li se revin;
- se bucură când alţii sunt lăudaţi;
- gândul lor este “Nu sunt vrednic să slujesc în această lucrare!”;
- ştiu că nu au nimic de oferit lui Dumnezeu;
- acceptă cu smerenie faptul că au atât de mult de învăţat;
- nu sunt preocupaţi deloc de eul lor;
- îşi asumă riscul de a se apropia de alţii;
- sunt gata să rişte să iubească pe alţii;
- acceptă răspunderea personală, pot să vadă unde au greşit;
- e uşor să lucrezi cu ei;
- acceptă critica cu inimă smerită, deschisă;
- sunt conştienţi de starea lor / limitele lor;
- ştiu că important este faptul că Dumnezeu ştie;
- sunt morţi faţă de reputaţia lor personală;
- vor să fie transparenţi faţă de alţii;
- sunt gata să fie demascaţi, ştiind că odată ce au fost zdrobiţi nu mai au nimic de pierdut;
- nu ezită să recunoască o greşeală şi să ceară iertare;
- se ocupă de situaţii specifice;
- sunt îndureraţi de păcatul lor şi merg până la rădăcina lui;
- se pocăiesc de păcatul lor şi îl părăsesc;
- au iniţiativa împăcării; ei fac primul pas;
- se compară cu sfinţenia lui Dumnezeu şi cer cu ardoare îndurare;
- umblă în lumină;
- sunt într-o stare de pocăinţă.
Daniel Cocar, Timişoara 2009
Tu ce fel de om eşti?
“O, Iubire care nu mă vei lăsa,
Îmi odihnesc sufletul ostenit în Tine;
Îţi înapoiez viaţa pe care Ţi-o datorez,
Ca în străfundurile oceanului Tău
Şuvoiul ei mai abundent, mai plin să fie.”
George Matheson
Visele cele mai dragi pe care ni le facem în această viaţă, cele despre care credem că sunt esenţiale pentru fericirea noastră, trebuie să fie abandonate complet dacă vrem să ajungem să-L cunoaştem bine pe Dumnezeu. Visele năruite sunt necesare pentru creşterea spirituală.
1. Visele năruite produc o durere cumplită, uneori atât de intensă, încât ne e teamă că nu vom rezista. Şi aşa e. Persoana care suntem înainte de durere nu poate supravieţui. Din experienţa viselor năruite ieşim alţi oameni, schimbaţi, dar nu intodeauna în mai bine.
Durerea este parte a unui proces necesar. Ea este necesară dacă dorim să descoperim în noi un apetit pentru vise mai bune, pe care înainte nu le remarcam şi nici nu le apreciam.
Ceva minunat supravieţuieşte oricărui lucru îngrozitor şi iese la suprafaţă cel mai clar atunci când suferim.
2. Unele din visele la care ţii cel mai mult în viaţa aceasta vor ajunge fărâmate. Aceasta e inevitabil. Ni se întâmplă tuturor înainte ca viaţa noastră pe pământ să se sfârşească. Nimeni nu ajunge la capăt fără să cunoască aceasta.
Unele din visele importante pentru noi se vor nărui şi realizarea faptului că Dumnezeu le-ar fi putut împlini ne împinge spre o luptă teribilă cu El.
3. Unui copil căruia i se dau tot timpul dulciuri, nu-i vor place niciodată legumele. Unui student căruia nu i se cere niciodată să citească Shakespeare sau să asculte Beethoven, nu i se va forma şi dezvolta niciodată gustul pentru ceva mai mult decât literatura de senzaţie sau muzica rock. În acelaşi fel, când visele mărunte pe care le avem devin realitate, ne este greu să apreciem visele mari. Nu ni le facem şi nici nu urmărim împlinirea lor.
Numai o experienţă a unei dureri adânci ne dezvoltă capacitatea de a recunoaşte adevărata viaţă şi a ne bucura de ea.
4. Cei mai mulţi oameni nu descoperă viaţa adevărată. Necredincioşii nu au o astfel de viaţă. Credincioşii, toţi, o au, dar nu mulţi o trăiesc.
Nu sunt mulţi credincioşii care beau îndelung din izvorul cu apa vieţii. Ca rezultat, închinarea, comunicarea şi mărturia noastră sunt slabe.
5. Trecutul nu mai poate fi reparat; viitorul însă ne este intodeauna înainte. În orice împrejurare, când visele bune ni se năruie, vise şi mai bune sunt acolo să le preţuim şi să le urmărim. Şi aceste vise mai bune nu pot fi distruse; ele nu ne vor fi luate nici de Dumnezeu (pentru că El este bun) şi nici de forţele iadului (pentru că răul nu are puterea de a zădărnici scopurile mai înalte ale lui Dumnezeu.
Indiferent ce ni s-ar întâmpla în viaţă, un vis minunat ne va aştepta întodeauna să-l visăm, vis care, urmărit, va genera înlăuntrul nostru o experienţă necunoscută şi cu desăvârşire nouă. Experienţa aceasta, ciudată la început, o vom recunoaşte în cele din urmă ca fiind cea a bucuriei.
Din Shattered Dreams de Larry Crabb
Învaţă-mă să simt că Tu eşti mereu aproape
Învaţă-mă luptele din sufletul meu să le îndur -
Să-mi stăpânesc îndoiala ce se-nfiripă, rebelul suspin;
Învaţă-mă să am răbdare pentru rugăciunea la care nu am încă răspuns.
George Croly, Spirit of God, Descend upon My Heart
Se spune că era odată un student ambiţios care mergea la o facultate foarte bună. Chiar înainte de a intra în ultimul an, a întâlnit un mistic din est care i-a spus: “Nu vezi că-ţi poluezi sufletul cu acest stil de viaţă orientat spre succes? Ideea ta despre fericire este să munceşti toată ziua, să studiezi ca să poţi lua note mai mari decât ceilalţi. Nu aşa trebuie să trăieşti. Vino cu noi la o întâlnire specială unde avem totul în comun şi ne iubim unul pe altul”. Gândindu-se că este o idee foarte bună, şi-a sunat părinţii şi le-a spus că renunţă la şcoală pentru a locui într-o comună. După şase luni, părinţii au primit o scrisoare de la fiul lor: “Dragă mamă şi tată, ştiu că hotărârea mea v-a mâhnit. Dar vreau să vă povestesc despre cum mi-a schimbat viaţa. Pentru prima dată sunt împăcat. Aici nu există competiţie şi nu trebuie să încerci să depăşeşti pe nimeni. Acest mod de viaţă este atât de mult în armonie cu omul meu lăuntric, încât în numai şase luni am devenit ucenicul numărul doi din această comună. Şi cred că până în iunie pot ajunge numărul unu”.
Din Cuvântul lui Dumnezeu pentru astăzi
“Tragediile din viaţa noastră sunt cauzate de Dumnezeu. Probabil că vin ca măsuri disciplinare pentru alegerile greşite pe care le facem, probabil că vin pentru un alt motiv, dar în orice caz, ele sunt trimise de Dumnezeu. El le poate împiedica, dar nu o face.”
Larry Crabb
Aminteşte-ţi de zilele tinereţii lui Billy Frank, fiul cel mai mare al unui fermier. Tatăl său îl trezea în fiecare dimineaţă devreme, cam pe la 2:30, că să se ocupe de treburile casei. Fratele ce mic, Melvin, iubea munca, alăturându-i-se tatălui său, dornic să lucreze, chiar dacă nu avea încă vârsta potrivită.
Însă nu şi Billy Frank. El şi Melvin aveau acelaşi tată, dar nu şi aceleaşi înclinaţii. Imediat ce-şi termină treabă în gospodărie, Billy Frank se cufundă într-o căpiţă de fân, cu cărţi precum Tarzan sau Marco Polo. Pe la 14 ani, a găsit Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului Roman. Cel mai mult l-au fascinat pe băiat povestirile despre misionari şi relatările despre slujitori curajoşi care au ajuns pe tărâmuri îndepărtate.
Mai târziu, pe când era student la Institutul Biblic Florida, îi însoţea în călătorii pe toţi acei evanghelişti care îi permiteau. Le servea masa, le lustruia pantofii, le căra bagajul; a făcut poze cu fiecare din ei, şi îi scria mamei sale “cât de mult îşi dorea să devină că unul din ei”.
Billy Frank mai avea un dar: energia. Mama lui îşi amintea: “Billy n-a fost niciodată un copil liniştit … m-am simţit eliberată când a început şcoala.” Era hiperactiv înainte să înceapă semestrul, mereu alergând, investigând, întrebând. “Nu se potoleşte niciodată”, i se plângeau părinţii doctorului. “Aşa e el construit”, i-a asigurat acesta.
Studiaţi mozaicul vieţii lui Billy Frank: fascinat de cărţi şi cuvinte, impresionat de misionari şi de tărâmuri îndepărtate, binecuvântat cu o energie de nestăvilit … Ce se poate întâmpla cu un astfel de tânăr?
Şi ce s-a întâmplat când Duhul lui Dumnezeu l-a convins de păcat şi de mântuire? Tânărul Billy Frank a hotărât să renunţe la cel de-al doilea prenume şi să rămână cu primul. În definitiv, un evanghelist trebuie să fie luat în serios. Şi oamenii l-au luat foarte în serios pe Billy Frank Graham.
Din Vindecarea de o viaţă banală de Max Lucado
Pentru vizualizarea filmuleţului, click pe imagine …
“Înţeleptul îşi are ochii în cap.” (Eclesiastul 2:14)
Un credincios era mereu voios şi mulţumit. Niciodată nu l-ai fi văzut supărat sau îngrijorat. Cineva l-a întrebat:
“Cum se face că dumneata eşti mereu vesel şi mulţumit? Trebuie să fie la mijloc vreun lucru ascuns. Ai putea să-mi spui şi mie acest secret?”
“Cum să nu?! Secretul acesta este că îmi întrebuinţes bine ochii.”
“Cum aşa?”
“Bine. În orice împrejurare, întâi îmi ridic ochii spre cer, ca să nu uit că, orice s-ar întâmpla, Dumnezeu îmi cunoaşte toate situaţiile prin care trec. Mă uit apoi spre pământ şi văd că pământul nu-mi va da decât un mic loc de îngropare; altceva de pe el nu iau cu mine, ca să spun că stăpânesc. Mă uit apoi în lume şi văd o mulţime de oameni mult mai nefericiţi decât mine.”
Fratele meu, Andrei
Recent Comments